Inclinat pe-a sa vioara cu un dor nespus de duca!
Intr-o noapte viforoasa sub fereastra-i m-am oprit,
De-armonii ceresti rapit,
Si zarindu-i chipul palid la lumina unei lampe,
Chipul imi aduse-aminte serafimi din biblici stampe,
S-ascultai zburand prin vifor cantecu-i expirator,
Ca un freamat lung de aripi dintr-al ingerilor zbor;
M-atragea o simpatie tainica spre a-l cunoaste,
Si pastrandu-i amintirea printre alte scumpe moaste,
Intamplarea vru odata sa cunosc pe viorist,
Sa-i strang mana de artist!
Se plangea adeseaoare c-a nascut strein pe lume:
Fruntea sa nu se-nclinase pe-albul san al unei mume!
Muma sa era vioara si amanta sa, tot ea,
Pe-amandoua prin arcusu-i le plangea si se plangea!
Dorul ca sa aibi o muma trebuie sa fie mare
Daca locul sa i-l tie insasi arta nu e-n stare.
Intr-o zi pe-a sa vioara il gasira mort; mereu
Cat l-am plans stiu numai eu,
Si pe piatra funerara, dupa ultima-i vointa,
S-a inscris: „E trist in lume ca sa n-aibi nici o fiinta,
Nici un suflet sa-ti asculte cantecul expirator,
Nici un freamat lin de aripi dintr-al ingerilor zbor!“
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu